O cafea la Muzeul Antipa

Prietena mea Liana Vasilescu a venit foarte incintata de la muzeu si foarte fericita ca a gasit cafeneaua perfecta pentru ea.

Am rugat-o sa scrie repede repede inainte sa merg si eu acolo. Iata ce scrie Liana:

”Domnule Antipa, faceti o cafea excelenta!

Si mi-as dori sa va cunosc, pentru ca in casele oamenilor unde se bea cafea buna aproape fara exceptie se intimpla si niste seri de taclale minunate.

Mi-a placut foarte mult la Muzeul Antipa. M-am uitat la pesti si am ris de bietele pisici salbatice carora impaietorul (da, stiu ca cel care impaiaza animale nu se numeste asa, dar zau, daca scriu cuvintul taxidermist pe bune in povestea asta mai bine ma opresc de pe acum, pur si simplu nu se potriveste)…asa, ziceam, pisicile salbatice carora impaietorul le impietrise pe bot o expresie intre tristete si stupoare.

Am mai ris in general la toate animalele mari cu blana, indiferent de continent, pentru ca toate aveau ceva uman in expresia fetei. Cred ca pur si simplu asa functioneaza mintea omului, ca sa inteleaga mai bine o alta specie se chinuie sa gaseasca acele elemente de similitudine cu el insusi (de unde si apetenta pentru insuportabilele hainute pentru caini de dimensiunea unui hamburger. Cainii, nu hainutele. Hainutele sunt cat foaia de salata din hamburger si la fel de triste). Dar am divagat. Ziceam ca toate blanoasele din muzeu au o expresie voit umana teribil de simpatica. Noroc ca urlau cetele de copii in jurul meu cu mii de decibeli pe secunda, ca altfel mi s-ar fi auzit in mod penibil vocea cand, involuntar, mai ziceam cate unui exponat: „Ce faci, ma, soricelule, tu acolo?”. Da’ sa nu ma intrebi vreodata daca e adevarat ca am zis asta, ca nu o sa recunosc.

A, si m-am mirat de cateva ori de cat de mari sunt de fapt animalele si pasarile care ne inconjoara, semn ca legatura mea cu natura e teribil de academica. In poze sunt mici, na!

Dar unde vroiam eu sa ajung e cafeneaua. Unde vroiam sa ajung cu povestea, ca live nu stiam ca vreau sa ajung undeva dupa ce termin cu muzeul, in momentul ala, habar n-aveam de cafenea. Chiar ma mir, ca la ce penurie de locuri bunde baut cafea si uitat in gol sunt in orasul asta, fiecare noua aparitie e destul de intens feisbucuita, metropotamizata si in general, mediatizata.

E, asta e n-am stiut. Dar….dar…acum stiu. STIU. Si-mi place de mor ca nu mi-a zis nimeni si am descoperit-o eu, ca sunt mindra de parca eu am construit-o sau macar am dat o mina de glet pe pereti. Asa ca daca n-am zis pina acuma, uite care e treba: Cafeneaua de la muzeul Antipa este nemaipomenita!

Am zis.

E frumos, e lumina frumoasa, are pereti gri si albi si dusumea si lampi cu trepied, are niste geamuri uriase la parter si alte geamuri uriase plus un tavan de sticla la etaj, iar scara care duce la etaj arata ca scheletul unui dinozaur. Bine, a ce era sa-mi semene scara dupa ce m-am uitat la mamuti si la dinozauri si la pigmei si la tot felul de creaturi. O sa vedeti – chiar seamana. De fapt, am de gand sa ma duc data viitoare direct prin curte, sa ma conving.

Nu am mincat, am baut un  ceai „chai” – ceaiul ala indian cu lapte si mirodenii, pe care il fac mai bine ca la el acasa (asa am decis eu, pentru ca la el acasa in India n-am fost, dar clar e mia bun decat alte chai-uri pe care le-am baut prin cafenele) si m-am tot minunat de ce mult imi place. Pentru ca imi place sa-mi placa, ca de multe ori nu-mi place. Evident, e foarte important ca se intimpla cafeneau in muzeu, si ca muzeul e foarte reusit. Pentru ca intri in cafenea cu o stare foarte buna la tine, care te ajuta sa te bucuri usor infantil de niste lucruri cum ar fi soarele care intra prin tavan. E, ce mare scofala ca intra soarele prin tavan? Ba uite ca e. A, si pe pereti sunt traversde metal vopsite negru, traverse de cale ferata masive, care te baga intr-un film cu Humphrey Bogart sau cu motocicleta Thomas, dupa caz. Da’ mai mult cu Humphrey, si aici am remarcat o incongruenta: clar, cafeneaua asta invadata de copii ar cam fi iadul pe pamint. Si ar arata in doua clipe ca spatiul de joaca de la Ikea la ora inchiderii – complet dezabuzat. Doar ca locul nu atrage deloc copiii. Faptul ca singurul spatiu de baut/mincat dintr-un muzeu destinat mai ales copiilor este complet neapetisant pentru un copil cred ca e putin gresit. Dar am preferat sa nu ma gandesc la asta absolut deloc. Si cand ma mai duc sa ma gandesc un pic doar ca e foarte frumos acolo. Si ca imi place. Pe urma ma gandesc eu la ale mele, dar un pic o sa ma bucur doar ca imi place.

Anunțuri

Un comentariu

  1. E, cum e sa comentezi singur pe blogul tau ? E bine, e bine, de ce nu da sunt atit de incintata de acest articol scris de Li ? Cit de bine o regasesc pe ea ca personalitate, acum dupa 2 ani, timp in care am baut cafele, am pus la cale lucruri impreuna, am facut proiecte impreuna, am fost in vacanta impreuna. Aaa, si foarte important, Liana este mama adoptiva a motanului meu Tommy. Foarte important.
    Multumesc Li pentru articol, acum ma gindesc sa te mai rog sa mai scrii ceva, a trecut cam mult timp, nu-i asa ?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: